Rugaciunea purtatorului luminii

‘’Optez pentru a ramane centrat in constiinta iubirii, in Dumnezeu si in sinele meu real. La fel ca in centrul unui uragan, tot ce exista pe acest nivel este linistit, sigur si plin de pace. Intreaga mea putere, intelepciune si pace deriva din ramanerea in acest centru. De aceea, ma rog fierbinte lui Dumnezeu si ingerilor Lui sa imi pastreze mintea aliniata cu acest adevar.

Ma detasez de bunavoie de lumea materiala, stiind ca in acest fel ii pot ajuta si pe altii sa se vindece.Am o incredere deplina ca Dumnezeu imi va indeplini toate nevoile si ma las calauzit exclusiv de intelepciunea Lui omnipotenta.

Nu mai sunt dispus sa ma hranesc decat cu iubire si cu bucurie, stiind ca merit sa fiu fericit si sanatos. Renunt de bunavoie si cu toata iubirea la toate judecatile critice ale egoului meu cu privire la mine si la ceilalti oameni, stiind ca tot ceea ce imi doresc se va materializa ca urmare a deciziei mele de a experimenta unitatea intregii vieti.

Stiu ca menirea mea este sa fiu un vindecator si un instructor care preda calea lui Dumnezeu, si imi accept acum plenar aceasta misiune, fara nicio rezerva si fara sa mai astept.Renunt acum la orice comportament care ma poate impiedica sa aud vocea mea interioara si ma abandonez cu bucurie ghidului meu interior, avand o incredere deplina ca acesta ma va conduce pe calea purtatorului de lumina, pentru a deveni astfel un instrument in mainile iubirii divine. Ma eliberez acum de orice indoieli si temeri legate de menirea mea divina si ma angajez sa ascult intotdeauna vocea interioara prin care imi vorbeste Dumnezeu. Sunt perfect constient de faptul ca acesta este singurul instrument de care voi avea vreodata nevoie pentru a ma vindeca pe mine insumi si pentru a vindeca aceasta lume.

Amin! ‘’

Rugaciunea Parintelui Arsenie Boca catre Duhul Sfant

LITANIE CĂTRE DUHUL SFÂNT

SLAVĂ TATĂLUI ŞI FIULUI ŞI SFÂNTULUI DUH, PRECUM ERA LA ÎNCEPUT, ACUM ŞI PURUREA ŞI ÎN VECII VECILOR, AMIN!

SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE, DUHULE SFINTE !

1.DUHULE SFINTE - COBOARĂ DE PE TRONUL MĂRIRII TALE ŞI RIDICĂ-ŢI UN CORT ÎN INIMA SLUJITORULUI TĂU, SLAVĂ ŢIE DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

2.DUHULE SFINTE - CARE PURCEZI DE LA TATĂL , ŞI DE LA FIUL , ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC PERMANENT ÎN PREZENŢA LUI D-ZEU, SLAVĂ ŢIE DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

3.DUHULE SFINTE - CARE PURCEZI DE LA TATĂL ŞI DE LA FIUL , ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC DUPĂ VOIA CELUI PREA ÎNALT, SLAVĂ ŢIE DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

4.DUHULE SFINTE - CARE LOCUIEŞTI ÎN INIMA FIULUI, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TE CUNOSC ŞI SĂ TE IUBESC, SLAVĂ ŢIE DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

5.DUHULE SFINTE - CARE TE ÎNGRIJEŞTI DE SLAVA TATĂLUI, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC ÎN DĂRUIRE FAŢĂ DE D-ZEU. ŞI ÎN DEPLINĂ ÎNCREDERE ÎN EL, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

6.DUHULE SFINTE - SIMBOLIZAT PRIN LIMBILE DE FOC, APRINDE ŞI ÎN INIMA MEA FOCUL IUBIRII TALE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

7.DUHULE SFINTE - PORUMBEL TAINIC, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ ÎNŢELEG SFÂNTA SCRIPTURĂ, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

8.DUHULE SFINTE - CARE NU AI NICI O ÎNFĂŢIŞARE ŞI NICI NUME, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ MĂ ROG BINE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

9.DUHULE SFINTE - CARE VORBEŞTI PRIN GURA PROFEŢILOR, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC ÎN PACEA SUFLETULUI ŞI ECHILIBRUL SPIRITULUI, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

10.DUHULE SFINTE - FOC ARZĂTOR DE IUBIRE, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC ÎNŢELEPT ŞI RĂBDĂTOR, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

11.DUHULE SFINTE - DĂTĂTORUL TUTUROR DARURILOR, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRAIESC ÎN SMERENIE ŞI MODESTIE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

12.DUHULE SFINTE - VISTIERIE ABUNDENTĂ DE HAR, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ ÎNŢELEG VALOAREA SUFERINŢELOR, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

13.DUHULE SFINTE - VISTIERNIC NEMĂRGINIT DE HAR, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ FOLOSESC CORECT TIMPUL PREŢIOS, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

14.DUHULE SFINTE - VISTIERNIC DE HAR INEPUIZABIL, FEREŞTE-MĂ DE LIPSA DE IUBIRE ŞI DE MÂNDRIE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

15.DUHULE SFINTE - A CARUI BOGATIE NU O POATE APRECIA NIMENI, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ ALUNG IMAGINILE ŞI GÂNDURILE INUTILE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

16.DUHULE SFINTE - DĂTĂTORUL MULTOR DARURI, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ EVIT ACTIVITĂŢILE ŞI VORBELE INUTILE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

17.DUHULE SFINTE - DIN A CARUI PLINĂTATE AM LUAT NOI TOŢI, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ POT SĂ TAC ŞI SĂ VORBESC LA TIMPUL POTRIVIT, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

18.DUHULE SFINTE - IUBIRE VEŞNICĂ, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ DAU CELORLALŢI UN EXEMPLU BUN, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

19.DUHULE SFINTE - BUNĂTATE VEŞNICĂ, DĂ-MI PERSEVERENŢA ÎN BINE PÂNĂ LA SFÂRŞIT, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

20.DUHULE SFINTE - DASCĂL BUN, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ MĂ PORT CORECT CU OAMENII, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

21.DUHULE SFINTE - PRIETEN DRAG AL SUFLETELOR, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ NU JUDEC PE NIMENI ŞI SĂ NU-MI AMINTESC RĂUL FĂCUT MIE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

22.DUHULE SFINTE - LUMINĂ CARE FERICEŞTI SUFLETELE, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ VĂD NEVOILE ALTORA ŞI SĂ NU OMIT FAPTELE BUNE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

23.DUHULE SFINTE - LUMINA VEŞNICĂ, AJUTĂ-MĂ SĂ-MI VĂD GREŞELILE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

24.DUHULE SFINTE - CARE ÎNFĂPTUIEŞTI MINUNI ÎN SUFLETE, CONDU-MĂ PRIN VIGILENŢĂ LA PERFECŢIUNE , SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

25.DUHULE SFINTE - ÎN FAŢA CĂRUIA NIMIC NU ESTE ASCUNS, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ SCAP DE URMĂRI DIABOLICE, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

26.DUHULE SFINTE - CARE CUNOŞTI VIITORUL UNIVERSULUI, TE ROG AJUTA-MĂ SĂ SCAP DE SUPUNEREA FAŢĂ DE TRUP ŞI DE DIAVOL, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

27.DUHULE SFINTE - CARE CUNOŞTI VIITORUL MEU, ÎNCREDINŢEZ OCROTIRII TALE FAMILIA MEA, PRIETENII ŞI PE TOŢI OAMENII, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE.

28.DUHULE SFINTE - CU AJUTORUL TĂU DUMNEZEIESC, ÎNVAŢĂ-MĂ SĂ TRĂIESC SPRE SLAVA ŞI LAUDA LUI D-ZEU, SPRE BINELE SUFLETELOR ŞI BUCURIA MAICII DOMNULUI, CA SĂ POT MURI CA SLUGĂ ALEASĂ, SLAVĂ ŢIE, DUMNEZEULE, DUHULE SFINTE, SLAVĂ ŢIE

Duminica Rusaliilor: sarbatoare crestina si traditii magice

Dansul Căluşarilor alungă forţele malefice

„Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care Tatăl Îl va trimite întru numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de toate cele ce v-am spus Eu.” (Ioan 14.26)

În duminica ce urmează la 50 de zile după Paşti se comemorează Pogorârea Sfântului Duh, sărbătoare creştină importantă care încheie ciclul pascal. „Duminica Cincizecimii”, cum mai este numită, marchează totodată întemeierea Bisericii creştine, fiind considerată „ziua de naştere” a acesteia. Aceasta se suprapune peste sărbătoarea populară magică a Rusaliilor, din preajma solstiţiului de vară, perioadă caracterizată de o abundenţă de practici religioase, tradiţii şi obiceiuri.

Conform tradiţiei creştine, în această zi, Duhul Sfânt s-a pogorât asupra ucenicilor lui Iisus, aducându-le darurile spirituale necesare propovăduirii învăţăturilor lui Iisus. În acest mod, prin intermediul Apostolilor, Graţia Divină a fost dăruită întregii lumi, având posibilitatea de a ajunge la fiecare om. Pogorârea Sfântului Duh reprezintă o manifestare a Graţiei lui Dumnezeu.

În Evanghelii se relatează că atunci când Duhul Sfânt s-a pogorât, sub forma unor limbi de foc, asupra ucenicilor, aceştia s-au transformat în mod miraculos din oameni simpli în „preaînţelepţi” care au început să predice învăţăturile lui Iisus pe înţelesul tuturor, în diferite limbi pe care nu le cunoscuseră până atunci. Chiar în acea zi, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, în jur de trei mii de oameni au început să creadă în Iisus Hristos, alcătuind prima comunitate creştină.

Obiceiuri şi tradiţii

În tradiţia populară, Rusaliile sunt fiinţe fantastice malefice, zâne ale apelor, care bântuie începând cu a 25-a zi după Paşti. Se spune că ele pedepsesc faptele rele ale oamenilor. Una dintre calităţile lor principale este dansul deosebit de frumos. Dansează în aer sau pe pământ, noaptea, aşezate în cerc, în grupuri formate din spirite fără soţ (trei, cinci, şapte, nouă). În locurile respective pământul rămâne ars şi bătătorit, iarba se înnegreşte sau încetează să mai crească. Dacă sunt zărite de un om sau dacă, din greşeală, cineva calcă pe locul pe care au dansat, acesta se îmbolnăveşte de o boală numită „luat de Rusalii”.

Pentru a se apăra de aceste spirite, în sâmbăta Rusaliilor oamenii obişnuiesc să-şi împodobească locuinţele cu ramuri verzi de tei, considerându-se că acesta are proprietăţi de protecţie împotriva răului. O parte dintre aceste ramuri sunt păstrate pentru a fi folosite şi în lunile următoare. Alte plante folosite în acest scop sunt pelinul şi usturoiul, pe care se spune că e bine ca oamenii să le poarte asupra lor în permanenţă în această perioadă, iar dacă întâlnesc Rusaliile, să nu le vorbească şi să nu se mişte.

În ajun de Rusalii se sărbătoresc Moşii de vară sau de Rusalii, una dintre cele 18 astfel de comemorări a morţilor care se realizează de-a lungul anului. Se spune că sufletele morţilor, după ce părăsesc mormintele în Joia Mare (cea de dinaintea Paştilor), bântuie libere până în ajunul Rusaliilor, când se întorc în lumea lor. Pentru buna desfăşurare a acestei reîntoarceri se realizează rituri de îmbunare a spiritelor morţilor: împodobirea caselor şi a mormintelor cu ramuri de tei şi pomeni bogate.

Rusaliile au devenit, pe lângă Paşti, a doua sărbătoare rezervată botezurilor.

În a doua zi de Rusalii, la biserică, se sfinţeşte apa cu care se stropesc câmpurile cultivate pentru a fi protejate de grindină.

Acum se deschide şi sezonul culegerii plantelor vindecătoare, care până la această dată au fost considerate ca fiind „otrăvite” de către Rusalii.

Rusaliile şi Căluşarii

Legat de sărbătoarea Rusaliilor este şi dansul Căluşarilor, dans ritual de origine străveche, cu funcţii magice. Prima descriere a obiceiului datează din sec. al XVIII-lea şi se datorează cărturarului Dimitrie Cantemir. În „Descrierea Moldovei”, el nota: „Mulţimea superstiţioasă crede că ei au puterea de a izgoni bolile cronice, iar vindecarea se face astfel: după ce bolnavul s-a aşezat la pământ, ei încep săriturile lor şi, la un anumit loc al cântecului, calcă, unul după altul, de la cap până la picioare, pe cel culcat; în sfârşit, îi suflă la ureche câteva cuvinte anume ticluite şi poruncesc bolii să iasă.”

Dincolo de manifestarea artistică, de demonstraţia de forţă, agilitate şi ritm, avem de-a face cu o frăţie magică, în care participanţii sunt iniţiaţi după un ritual foarte strict, pentru a dobândi capacităţile necesare executării dansului. Acesta are semnificaţii profunde, care din timpuri străvechi investesc ritualul cu puterea de a lupta împotriva forţelor malefice. Scopul acestuia este de a apăra oamenii, animalele şi recoltele de influenţele negative ale Rusaliilor, dar şi de a vindeca bolile.

Mai puţin cunoscută este tradiţia românească legată de fructul alunului. Acesta creşte într-un conglomerat numit „căluş”. Se pare că denumirea dansului magic „Căluşul” vine de aici. Realizarea ritualurilor presupune o stare de unitate şi o legătură între participanţi, la fel de strânsă ca aceea a „căluşului” de alun. Sacralitatea alunului se extinde şi asupra căluşarilor pentru perioada în care grupul este activ. Plantă cu virtuţi magice deosebite, alunul înfloreşte şi se scutură în noaptea de Înălţare, la patruzeci de zile de la Învierea Domnului. Florile sale sunt vindecătoare şi cu atât mai preţioase, cu cât sunt mai trecătoare. Crengile de alun culese în acest moment sunt investite de tradiţia multor popoare cu virtuţi magice. Să ne amintim doar de nuieluşa de alun a zânelor, vracilor şi fântânarilor.

În tradiţia românească, se spune că Rusaliile pot lua minţile oamenilor, îi pot îmbolnăvi, iar dansul lor frenetic nu poate fi contracarat decât prin metode magice, una dintre ele fiind chiar dansul Căluşarilor. Despre cei atinşi de puterea Rusaliilor se spune ca sunt „luaţi din căluş”. Nu este o boală ce poate fi vindecată de medici. Seamănă cu o transă hipnotică ce nu poate fi vindecată decât prin puterea magică a căluşarilor. Vătaful căluşarilor foloseşte un procedeu de diagnosticare bazat pe melodiile de căluş. Bolnavul care dă semne că este afectat de o anume melodie este diagnosticat prin depistarea „spiritului” bolii. Actul care aduce vindecarea este doborârea din căluş. Vătaful atinge cu steagul (care are la capăt o legătură de usturoi, una de pelin şi un şnur roşu) pe unul dintre căluşari. Căzut la pământ, acesta preia eliberarea bolnavului de suferinţa sa.

Jocul Căluşarilor pare a fi unul dintre cele mai vechi şi mai complexe dansuri populare româneşti. Bărbaţii care doreau să intre în ceata Căluşarilor se adunau cu o săptămână înaintea Rusaliilor în afara satului, pe malul unei ape, unde, în mod ritual, depuneau un jurământ de respectare a regulilor cetei şi a condiţiilor purităţii rituale în perioada Rusaliilor (abstinenţa sexuală şi un comportament adecvat normelor de conduită etică a comunităţii tradiţionale). Pentru zece zile ei trăiau într-un timp sacru. În această perioadă purtau un costum specific, zurgălăi la picioare, câte o bâtă, iar de dormit dormeau sub streşinile bisericilor ca să fie apăraţi de răzbunarea Rusaliilor. Ceremonialul cuprinde practici şi formule magice, dansuri şi acte rituale executate de un grup de bărbaţi strict ierarhizat: Mut, Vătaf, ajutor de Vătaf, Stegar, Căluşari de rând. Starea grupului era una euforică şi de coeziune mistică între participanţi.

Semnificaţiile dansului Căluşarilor

Dansul Căluşarilor are diverse funcţii şi semnificaţii:

- transferul magic al fertilităţii divine prin descântarea, în timpul jocului, a bolovanului de sare pentru animale şi a farfuriei cu seminţe pentru însămânţarea şi rodnicia ogoarelor;

- grăbirea căsătoriei fetelor şi fertilizarea simbolică a tinerelor soţii prin intrarea lor în hora Căluşarilor, la încheierea jocului (despre dansul Căluşarilor se credea că are efecte fertilizatoare manifestate asupra pământului şi femeilor);

- vindecarea persoanelor „luate din Rusalii” sau „luate din Căluş” prin transferul magic al sufletului sănătos de la oala de lut spartă cu băţul de Mut sau Vătaf sau de la căluşarul supus unei morţi rituale, numită Doborârea căluşarilor, la omul bolnav;

- dansul cu copiii în braţe în hora Căluşului sau sărituri peste copiii întinşi pe pământ pentru alungarea bolilor, în special a „frigurilor”;

- alungarea Rusaliilor prin ameninţarea lor cu diferite arme preistorice (beţe, săbii din lemn, arcuri cu săgeţi), prin scene războinice, prin plante magice (pelin, usturoi), prin impetuozitatea dansurilor care imită uneori mersul la trap sau în galop al cailor, prin formule indescifrabile şi zgomote produse de zurgălăi şi clopoţei.

La încheierea perioadei sacre a Rusaliilor, Căluşarii reveneau la locul în care depuseseră jurământul, coborau steagul şi îl îngropau într-un loc secret. Apoi ceata se împrăştia, fiecare membru plecând în altă direcţie. Mai târziu se întâlneau în sat, se salutau ca după o absenţă îndelungată şi totul reintra în obişnuinţele cotidiene.

Sursa: http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?item=5283&lang=RO

Sfantul Serafim de Sarov - Invataturi de viata

Bea apă din izvorul de unde beau caii. Calul dintr-o apă rea nu va bea niciodată.

Așterne-ți acolo unde iși face culcuș pisica.

Mănâncă fructul care a fost atins de un vierme.

Culege cu îndrăzneală ciuperca pe care stau gâzele.

Sădește pomul acolo unde sapă cârtița.

Casa clădește-o pe locul unde se încălzește șarpele.

Fântâna sap-o acolo unde se adăpostesc păsările pe arșiță.

Culcă-te și trezește-te odată cu păsările - vei culege toate grăunțele de aur ale zilei.

Mănâncă mult verde - vei avea picioare puternice și inimă rezistentă, precum viețuitoarele codrului.

Înoată des - și te vei simți pe pământ, precum peștele în apă.

Privește cât mai des cerul - și vor deveni gândurile tale ușoare și limpezi.

Taci mult, vorbește puțin și în sufletul tău va poposi tăcerea, iar duhul îți va fi liniștit și plin de pace.

Parintele Serafim de la Athos - Rugaciunea isihasta

Părintele Serafim, un autentic avva athonit, este un personaj enigmatic. Chipul său, aşa cum e înfăţişat în cartea ce ne-a servit drept sursă pentru selecţia textelor, este parcă desprins dintr-un Pateric: "Părintele Serafim vieţuia într-un schit aflat nu prea departe de mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon, cum îi spun grecii). Monahii care nevoiau alături de el aveau, în ceea ce-l priveşte, păreri diferite. Câţiva îl acuzau că levitează, alţii îl considerau un ţăran incult, alţii ziceau că e un adevărat stareţ inspirat de Duhul Sfânt, în măsură să dea sfaturi ziditoare, dar şi să citească în adâncul inimilor. Când ajungeai la poarta schitului său, Părintele Serafim avea obiceiul să te privească din cap până-n picioare, vreme de cinci minute, fără să-ţi adreseze nici cel mai neînsemnat cuvânt. Cei care nu dădeau bir cu fugiţii după această cercetare amănunţită, puteau auzi cuvântul aspru şi pătrunzător al monahului: "În tine, El n-a intrat mai jos de bărbie"; "Pe la tine nici măcar n-a trecut…s-o lăsăm baltă"; "La tine…oh, ce minune… a coborât până la genunchi". Fireşte, el vorbea despre Duhul Sfânt şi despre pogorârea lui mai mult sau mai puţin profundă în om. El judeca sfinţenia unui om după puterea acestuia de a întrupa Duhul. Omul desăvârşit, omul transfigurat era pentru el fiinţa care ajunsese să fie pe de-a-ntregul să fie locuită de Prezenţa Duhului Sfânt, din creştet până în tălpi. "Însă asta – spunea părintele Serafim - n-am văzut decât o singură dată în viaţă, la stareţul Siluan. Acela era cu adevărat un om al lui Dumnezeu, plin de smerenie şi de măreţie."

Când tânărul filozof i-a cerut părintelui Serafim de la mănăstirea Sfântul Pantelimon să-l înveţe rugă­ciunea inimii curate potrivit lui Evagrie Ponticul, părintele Serafim a început să bombăne. Aceasta nu l-a descurajat pe tânăr, a insistat. Atunci părintele Serafim i-a spus: "Înainte de a înţelege ce este rugăciunea inimii, învaţă să te rogi ca un munte"... şi i-a arătat o stâncă uriaşă. "Cere-i să te înveţe cum să te rogi. Apoi vino să mă vezi."

A te ruga ca un munte

Şi astfel a început pentru tânărul filozof o adevă­rată iniţiere în metoda rugăciunii isihaste. Primul sfat ce îi fusese dat se referea la stabilitate. Înrădăcinarea într-o aşezare temeinică. Prima îndrumare ce i se dă celui care vrea să se roage nu este, aşadar, de ordin spiritual, ci fizic: aşează-te!

A te aşeza ca un munte, înseamnă a deveni greu, a fi greu de prezenţă. În primele zile, tânărului îi fu destul de greu să stea nemişcat. Într-o dimi­neaţă el a simţit cu adevărat ce înseamnă "a te ruga ca un munte". Se afla acolo, stând nemişcat în toată greutatea sa; devenise una cu stânca, tăcut, sub soare. Timpul pentru el se schimbase cu totul. Munţii aveau un alt ritm. A sta aşezat precum un munte înseamnă a avea veşnicia dinaintea ta; aceasta este atitudinea justă pentru cel ce se pregăteşte pentru rugăciune – a şti că ai veşnicia în spate, înlăuntru şi în faţă. Înainte de a înălţa o biserică trebuia să fii precum o piatră, şi pe această piatră, pe această tărie de nezdruncinat a stâncii, Dumnezeu putea să zidească biserica sa şi să facă din trupul omului templul său. Şi astfel el pă­trunse înţele­sul vorbelor din Scriptură: "Tu eşti piatră şi pe această piatră Eu voi înălţa biserica mea."

A rămas aşa mai multe săptămâni. Cel mai greu îi era să petreacă ore întregi "fără să facă nimic". Trebuia să reînveţe starea de "a fi" – "a fi" pur şi simplu, fără scop sau motiv. A te ruga asemeni unui munte era rugăciunea însăşi a fiinţei, a simplului fapt de "a fi" înaintea oricărui gând, înaintea oricărei plăceri şi a oricărei dureri.

Părintele Serafim trecea să-l vadă în fiecare zi, împărţindu-şi cu el măslinele şi cele câteva tomate. În ciuda hranei sărace, tânărul simţea că prinsese puteri. Încercarea devenise mai uşoară, i se părea că muntele îi intrase sub piele. Învăţase să urmărească curgerea timpului, să rămână uneori tăcut şi liniştit ca un ţinut aspru şi arid, alteori ca o colină ce aşteaptă secerişul.

Rugăciunea pe care o învăţase de la stâncă îi schimbase totodată ritmul gândurilor. Învăţase să "privească" totul fără să judece, dând astfel "dreptul de a exista" la tot ce mişuna pe munte.

Într-o zi, pelerinii, luându-l drept călugăr din cauza calităţii prezenţei lui, îi cerură binecuvântarea. El însă nu scoase o vorbă, rămânând la fel de netulbu­rat ca o stâncă. Auzind această întâmplare, părintele Serafim, chiar în seara aceea, îi altoi câteva lovituri pe spinare. Tânărul începu să geamă.

"Ah, credeam că ai devenit la fel de nesimţitor ca o piatră de pe drum… Rugăciunea isihastă are înrădă­cinarea, neclintirea, tăria munţilor, dar ea nu caută să facă din tine o buturugă moartă ci un om viu."

El îl luă pe tânăr de mână şi îl duse în fundul unei grădini unde, printre ierburile sălbatice, se zăreau câteva flori. "Acum nu mai e vorba să te rogi ca un munte sterp. Învaţă să te rogi ca o floare de mac, dar nu uita nici muntele…"

A te ruga ca o floare de mac

Şi astfel tânărul învăţă să înflorească…

Rugăciunea însemna întâi de toate o aşezare – şi aceasta o învăţase de la munte. Rugăciunea este tot­odată o "orientare" şi tocmai asta învăţa acum de la mac: a se înturna către soare, a se înturna către lumină cu ceea ce avea el mai profund. A aspira limpezimea cu tot sângele său, cu toată seva sa.

Această orientare spre frumos, spre lumină îl făcea câteodată să roşească ca un mac. Ca şi cum "frumoasa lumină" era aceea a unei priviri ce îi surâdea şăgalnic şi aştepta de la el o anume mireasmă… Macul îl mai învăţă că pentru a-şi păstra orientarea, floarea trebuia să aibă "tulpina dreaptă", şi astfel el a început să-şi îndrepte spinarea.

Lucrul acesta l-a înţeles greu, ba chiar l-a mirat, căci în textele filocalice citise că monahul trebuie să stea uşor aplecat. Câteodată era chiar dureros să stea cu privirea întoarsă spre inimă şi spre pântece.

El îşi arătă nedumerirea în faţa părintelui Serafim. Ochii stareţului îl priviră cu înţeles: "Asta era pentru monahii de altădată. Ei erau plini de energie şi nu strica să le fie reamintită umilinţa condiţiei lor ome­neşti, pentru ca ei să se înconvoaie un pic la ceasul rugăciunii – asta nu le-a stricat deloc. Tu însă ai nevoie mai degrabă de putere; de aceea, atunci când te rogi aţine-te drept, fii treaz, stai drept în lumină dar nu te lăsa cuprins de trufie.

De altfel, dacă iei aminte la mac, el te va învăţa nu doar să stai drept, ci şi să fii mlădios la adierile vântului şi mai ales o mare smerenie."

Învăţătura macului era pe măsura fragilităţii şi a naturii pieritoare a acestei flori. Astfel tânărul se deprinse să înflorească, dar şi să se veştejească şi să piară. Acum el înţelegea mai bine vorbele proorocului: "Orice făptură este precum iarba şi delicateţea ei asemenea florilor câmpului. Iarba se usucă, floarea se veştejeşte când vântul Domnului suflă peste ea… Neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt precum colbul pe o balanţă… El îi preface în nimic pe prinţi şi îi face fără însemnătate pe judecătorii pământului" (Isaia, 40).

Muntele îi dăduse sensul veşniciei, macul îl învă­ţase fragilitatea timpului: a te ruga însemna a-l cunoaşte pe Cel Veşnic în trecerea clipei – o clipă dreaptă, orientată spre lumină, trăită cu intensitate. A medita înseamnă a înflori la vremea ce ne este dată pentru a înflori, a iubi la vremea ce ne este dată pentru a iubi – şi asta total dezinteresat, fără a întreba de ce şi pentru ce. Căci pentru care motiv înfloresc macii?

El învăţă astfel să se roage "fără a urmări vreun scop", doar pentru plăcerea de a fi şi de dragul luminii. "Iubirea îşi este sieşi răsplată", spunea sfântul Bernard. "Trandafirul înfloreşte pentru că înfloreşte, fără să se întrebe", mai spunea Angelus Silesius. "Muntele însuşi este cel care înfloreşte în mac, gândea tânărul. Universul întreg cugetă în mine; fie ca el să se bucure în mine în clipa cât durează viaţa mea!"

Gândul acesta era, fără îndoială, prea de tot. De aceea părintele Serafim îl dojeni pe tânăr şi din nou îl apucă de braţ. El îl duse pe o cărare abruptă până la ţărmul mării, unde se vedea cearcănul unui golf mic şi pustiu. "Înce­tează să mai rumegi gânduri despre adânca sensibilitate a macilor. Învaţă să simţi inima mării, învaţă să te rogi ca oceanul."

A te ruga ca oceanul

Tânărul se apropie de mare. El învăţase să se stea drept, adică dobândise o bună aşezare. Ce-i mai lipsea? Ce putea să-l înveţe mai mult vuietul valurilor? Vântul se înteţi. Fluxul şi refluxul mării deveniră mai profunde, şi în el se deşteptă amintirea oceanului. Bătrânul călugăr ştia prea bine de ce îl sfătuise să se roage "ca oceanul", şi nicidecum ca marea. Cum de reuşise să vadă că tânărul îşi petrecuse multe ceasuri pe ţărmul oceanului, mai ales noaptea, şi că ştia deja cum să-şi armonizeze suflul cu larga răsuflare a valu­rilor? Inspir, expir… apoi: sunt inspirat, sunt expi­rat. Mă las purtat de răsuflare, aşa cum mă las purtat de valuri…

Aşa se lăsa el dus de ritmul respi­ra­ţiilor oceanului. Aceasta îl împingea câteodată în pragul unor stări de neînţeles. Însă picătura de apă care altădată "se pierdea în mare", de data aceasta îşi păstra forma, îşi păstra conştiinţa. Să fi fost din pricină că învăţase să se înrădăcineze adânc în pământ? El nu mai era purtat de ritmul profund al respiraţiei sale. Picătura de apă îşi păstra identitatea şi totuşi ea ştia "să fie una" cu oceanul. Astfel tânărul învăţă că a te ruga înseamnă a respira profund, a fi una cu fluxul şi refluxul răsuflării.

El învăţă în egală măsură că dacă la suprafaţă se iscau valuri, în schimb străfundul oceanului rămânea liniştit. Gândurile vin şi pleacă, ne produc suferinţă, agitaţie, dar străfundul fiinţei rămâne ne­tulburat. A te ruga ca oceanul înseamnă a porni de la valurile care suntem, pentru ca în cele din urmă să ne pierdem urma şi să ne înrădăcinăm în străfund. Toate acestea deveneau cu fiecare zi mai vii în el, şi îşi amintea cuvintele unui poet care îl mişcaseră în vremea tine­reţii: "Viaţa este o mare agitată necontenit de valuri. Din marea aceasta oamenii obişnuiţi nu văd decât valurile. Ia seama cum din adâncurile mării valuri nesfârşite se ivesc la suprafaţă, în timp ce marea rămâne ascunsă în valuri."

Acum marea parcă nu mai era atât de "ascunsă în valuri", unicitatea tuturor lucrurilor îi părea mai evidentă, şi totuşi asta nu făcea ca multiplicitatea să dispară. El nu mai încerca dorinţa de a opune forma şi fondul, văzutul şi nevăzutul. Acum, pentru el totul era doar oceanul unic al vieţii.

În străfundul suflului său nu se afla oare pneuma, marele suflu al lui Dumnezeu? "Cel care ascultă atent răsuflarea sa", i-a spus părintele Serafim, "nu este departe de Dumnezeu. Ia aminte la ceea ce este la începutul şi la sfârşitul răsuflării tale." Acolo, într-adevăr, erau câteva clipe de tăcere, mai adânci decât fluxul şi refluxul valurilor; acolo, într-adevăr, era ceva care părea să poarte oceanul…

A te ruga ca o pasăre

"A sta bine aşezat, a fi orientat drept spre lumină, a respira ca un ocean, nu e încă rugăciunea isihastă", i-a spus părintele Serafim, "acum tu trebuie să înveţi să te rogi ca o pasăre"; şi l-a dus la o mică scor­bură aflată într-un copac din apropierea schitului, unde îşi făcuseră cuib două turturele. La început, gân­guritul acestor mici vietăţi l-a umplut de încântare, dar după o bucată de vreme a sfârşit prin a-l sâcâi pe tânărul filozof. Păsările alegeau parcă dinadins ceasul când el pica de somn, pentru a scoate trilurile cele mai duioase. Tânărul, nedumerit, l-a întrebat pe bătrânul monah ce însemnau toate astea, şi dacă jocul acesta va mai dura mult. Muntele, macul, oceanul, mai treacă, meargă – deşi ne-am putea întreba ce e cu adevărat creştin în toate astea! –, dar să-i propună toată zarva păsărească drept învăţătură, era deja prea mult!

Părintele Serafim i-a explicat răbdător că Vechiul Testament foloseşte pentru a defini rugăciunea termenii derivaţi din rădăcina "haga", tradusă de cele mai multe ori în greceşte prin murmur – meletan, iar în latină prin meditatio. Rădăcina în sensul său primitiv însemna "a rosti cu jumătate de glas, a murmura". Aceeaşi expresie este întrebuinţată pentru a desemna strigătele animalelor – răgetul leului (Isaia 31,4), ciripitul rândunelelor, gânguritul porumbeilor (Isaia 38, 14), dar şi mormăitul ursului.

"Pe Muntele Athos nu există urşi. De aceea te-am dus la turturele, dar învăţătura lor este aceeaşi. Trebuie să te rogi cu propriul tău gât, nu doar pentru a respira, ci şi pentru a murmura numele lui Dumnezeu, zi şi noapte.

Când eşti fericit, tu cânţi aproape fără să-ţi dai seama, şopteşti cuvinte lipsite de înţeles, şi murmurul acesta face să vibreze tot trupul tău de o bucurie simplă şi liniştită. A te ruga înseamnă a gânguri ca o turturea, a lăsa să se înalţe în tine cântul ce vine din inimă, întocmai cum ai învăţat să laşi să urce în tine mireasma ce vine de la floare… a te ruga înseamnă să respiri cântând.

Fără a mai pierde vremea ca să înţelegi, te sfătuiesc să repeţi, să şopteşti, să murmuri, să cânţi ceea ce este în inima tuturor călugărilor de la Muntele Athos – Kyrie eleison, kyrie eleison…"

Cuvintele acestea nu îi erau necunoscute tânărului filozof. În timpul unor ceremonii de căsătorie sau de înmormântare el auzise deja expresia aceasta, care înseamnă "Doamne, fii milostiv!"

Monahul Serafim surâse: "Da, este unul dintre înţelesurile acestei invocaţii, dar mai sunt şi altele. Formula aceasta înseamnă de asemenea: «Doamne, trimite Duhul tău…!» « Fie ca mila ta să se reverse asupră-mi şi asupra tuturor!» «Fie ca Numele tău să fie binecuvântat», etc. Dar nu căuta să pricepi sensul acestei invocaţii, căci ţi se va descoperi de la sine. Deocamdată simte şi fii cu luare aminte la vibraţia pe care o deşteaptă în trupul tău şi în inima ta. Încearcă să o armonizezi cât mai bine cu ritmul răsuflării tale. Când simţi tulburarea gându­rilor, întoarce-te liniştit la această invocaţie, respiră mai adânc, aţine-te drept şi nemişcat şi vei cunoaşte începutul isihiei, pacea pe care Dumnezeu o revarsă asupra tuturor celor care Îl iubesc."

Şi astfel, la capătul câtorva zile, "kyrie eleison" i-a ajuns tânărului mult mai aproape de inimă. Murmurul îl însoţea aşa cum bâzâitul însoţeşte albina când îşi face mierea. Şi a observat că atunci când nu-l repeta cu buzele, "cântul" se interioriza din ce în ce mai mult şi vibraţia sa devenea mai profundă.

Formula, al cărei înţeles renunţase să-l "priceapă", îl purta uneori spre o tăcere necunoscută, şi atunci el se simţea precum apostolul Toma, când acesta l-a descope­rit pe Hristos cel înviat – "Kyrie eleison", adică "Domnul este Dumnezeul meu".

Invocaţia îl împingea încetul cu încetul spre un simţământ de respect pentru tot ce există, şi de adoraţie pentru Cel ce se află la rădăcina tuturor existenţelor. Părintele Serafim i-a spus: "Acum tu nu eşti prea departe de rugăciunea unei fiinţe omeneşti. Trebuie să te învăţ rugăciunea lui Avraam."

A te ruga ca Avraam

Până aici învăţătura stareţului fusese de ordin natural şi terapeutic. Monahii din vechime, potrivit mărturiei lui Filon din Alexandria, erau de fapt nişte "terapeuţi". Rolul lor, înainte de a îndruma către iluminare, era de a vindeca natura, de a o pune în cele mai favorabile condiţii pentru ca ea să poată primi harul; harul nu se împotriveşte naturii ci o restaurează şi o împlineşte. Este ceea ce făcea bătrânul Serafim cu novicele său, învăţându-l o metodă de rugăciune pe care unii ar putea să o considere "pur naturală".

Muntele, macul, oceanul, pasărea – tot atâtea elemente ale naturii – îi aminteau omului că el trebuie, înainte de a merge mai departe, să recapitu­leze diferitele niveluri ale fiinţei, sau diferitele regnuri care alcătuiesc macrocosmosul. Regnul mineral, regnul vegetal, regnul animal… Omul a pierdut legătura cu cosmosul, cu animalele şi aceasta a provocat în el tot felul de suferinţe, boli, nelinişti, frici. El se simte tot mai străin de lume. A te ruga înseamnă mai întâi a lăuda universul, căci "toate lucrurile acestea ştiu să se roage mai înainte de noi", spun părinţii. Omul este locul unde rugăciu­nea lumii devine conştientă de sine însăşi. Omul se află acolo pentru a numi tot ceea ce creaturile doar murmură…

Odată cu rugăciunea lui Avraam, noi intrăm într-o conştiinţă nouă, într-o conştiinţă mai înaltă, care este numită credinţă, adică alipirea totală a minţii şi inimii la Cel Care Este, la Cel Care se arată în toate făpturile. Aceasta este experienţa şi rugăciunea lui Avraam: în spatele stelelor fremătătoare există ceva mai presus de stele – o prezenţă nevăzută, pe care nimeni nu o poate numi, şi care totuşi are toate numele...

După ce învăţă aşezarea, înrădăcinarea, orientarea spre lumină, respiraţia paşnică a oceanului, cântul lăuntric, tânărul era pus acum să înveţe tre­zvia ini­mii: "Ia seama, chiar aici şi acum, că tu eşti ceva". Propriu inimii este, într-adevăr, să personalizeze orice lucru şi, în acest caz, să personalizeze Absolutul, Sursa a tot ce trăieşte şi respiră, să îl numească, să îl cheme "Domnul meu, Ziditorul meu" şi să meargă în Prezenţa lui.

Pentru Avraam, a te ruga înseamnă a păstra – dincolo de nesfârşitele aparenţe ale acestei lumi – legătura neîncetată cu Prezenţa. Această formă de rugăciune merge până la amănuntele vieţii de fiecare zi. Episodul cu stejarii lui Mamre (Facerea, 18, 1) ni-l arată pe Avraam "şezând la intrarea în cort, în miezul arzător al zilei", unde îi va întâmpina pe cei trei străini care se vor dovedi a fi trimişii lui Dumnezeu. A te ruga ca Avraam, spunea părintele Serafim, "înseamnă a nu întoarce spatele semenului tău; cana cu apă pe care o dai celui însetat nu te îndepărtează de tăcere, ci te apropie de sursă. A te ruga ca Avraam nu trezeşte în tine doar pacea şi lumina, ci de asemenea Iubirea pentru toţi oamenii." Şi părintele Serafim îi citi tânărului pasajul din cartea Genezei unde se vorbeşte de mijlocirea lui Avram pentru oameni. Avraam se afla dinaintea lui "YHWH, Cel care este–care a fost–care va fi". El s-a apropiat şi a zis: "Vei nimici Tu oare pe cel drept laolaltă cu cel rău? Poate că în cetate se află cincizeci de oameni drepţi".

Avraam, puţin câte puţin, a fost nevoit să reducă numărul celor drepţi pentru ca Sodoma să nu fie distrusă: "Doamne, să nu Te mânii pe mine dacă îţi voi vorbi pentru ultima oară: poate că se vor găsi în ea măcar zece" (Geneza, 18, 32). A te ruga ca Avraam înseamnă a mijloci pentru viaţa oamenilor, a nu uita decăderea lor şi totuşi "a nu te îndoi niciodată de mila lui Dumnezeu".

Acest fel de rugăciune izbăveşte inima omului de orice judecată şi de orice condamnare, oriunde şi oricând; oricare ar fi fărădelegile pe care le-a săvârşit, el cere iertare şi binecuvântare de la Dumnezeu.

A te ruga ca Avraam este chiar mai mult decât asta, înseamnă… (însă cuvintele nu voiau să iasă din gura părintelui Serafim, ca şi cum i-ar fi fost greu să împărtăşească tânărului o încercare prin care el însuşi fusese nevoit să treacă, şi care deştepta în amintirea sa un tremur subtil)… să mergi până la sacrificiu…. Şi îi aminti pasajul din cartea Facerii unde Avraam se arată gata să-i sacrifice lui Dumnezeu pe propriul său fiu, Isaac.

"Totul este al lui Dumnezeu", continuă mur­murând părintele Serafim, "totul este de la El, prin El şi pentru El". A te ruga ca Avram te duce la această stare de totală despuiere de tine însuţi şi de ceea ce ai mai scump. Caută ceea ce ai tu mai scump, lucrul cu care te identifici şi care te stăpâneşte… pentru Avraam era unicul său fiu. Dacă tu eşti în stare de un asemenea dar, de această renunţare totală pentru El, de această credinţă în Cel care este mai presus de orice raţiune şi de orice simţire, ţi se va întoarce însutit, deoarece "Dumnezeu se va îngriji de tine".

A te ruga ca Avraam înseamnă a nu avea în inimă şi în minte "nimic altceva decât pe El". În vreme ce Avraam urca spre vârful muntelui, el nu se gândea decât la fiul său. La coborâre, el nu se gândea decât la Dumnezeu.

A împlini sacrificiul total înseamnă a desco­peri că nimic nu-ţi aparţine. Totul este doar al lui Dumnezeu. Aceasta este moartea ta şi descoperirea Lui. A te ruga ca Avraam înseamnă a te alipi prin credinţă de Cel care transcende universul, înseamnă a fi milostiv cu toţi oamenii şi a mijloci pentru mân­tuirea lor. Înseamnă a uita de tine şi a rupe chiar şi cele mai trainice legături, pentru a descoperi că tu însuţi, toţi semenii tăi şi întregul univers sunt pline de Prezenţa infinită a "Celui care singur Este".

A te ruga ca Iisus

Părintele Serafim se arăta din ce în ce mai tăcut. El simţea că tânărul înaintase în rugăciunea sa. De mai multe ori îl surprinsese, cu faţa scăldată în lacrimi, rugându-se ca Avram şi mijlocind pentru oameni: "Doamne preamilostive, ce se va alege oare de cei păcătoşi…?" Într-una din zile tânărul veni la el şi îl întrebă: "Părinte, de ce nu-mi vorbeşti niciodată despre Iisus? Care era rugăciunea lui? În liturghie, în rugă­ciuni nu se vorbeşte decât despre el. În rugăciunea inimii, aşa cum aceasta apare în Filocalie, se invocă numele Său. De ce nu îmi vorbeşti deloc despre asta?"

Părintele Serafim se arătă încurcat, ca şi cum tânărul i-ar fi cerut ceva necuviincios, ca şi cum ar fi fost silit să vorbească despre propria sa taină. Pe cât de mare era revelaţia pe care o primise, pe atât trebuia să fie şi umilinţa sa pentru a o putea transmite mai departe. Fără îndoială, simţea că nu este îndeajuns de smerit: "Aceasta numai Duhul Sfânt te poate învăţa. Nimeni nu ştie cine este Fiul, ci numai Tatăl; nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere" (Luca 10, 22). Tu trebuie să devii fiu pentru a te ruga precum Fiul, şi a avea cu Cel pe care îl numeşte Tatăl său şi Tatăl nostru aceeaşi legătură de iubire ca şi el – aceasta este lucrarea Duhului Sfânt, el îţi va aminti tot ceea ce Hristos a spus. În tine Evanghelia va deveni vie şi te va învăţa să te rogi cum se cuvine."

Tânărul insistă. "Te rog, părinte, mai spune-mi!" Bătrânul surâse. "Acum, zise el, ar fi mai bine să păstrez tăcerea. Dar ca nu cumva să iei aceasta drept semn al sfinţeniei, îţi voi vorbi direct:

Inima lui Iisus nu avea hotare, iubind până şi pe vrăjmaşii săi, pe chinuitorii săi: «Doamne iartă-le lor, căci nu ştiu ce fac.» Ziua el îi aduna la sine, spre vindecare, pe cei bolnavi şi păcătoşi, pe paralitici şi pe prostituate, pe vameşi. Noaptea el se retrăgea pentru a se ruga în taină şi acolo murmura ca un copil «Abba», ceea ce vrea să spună «Tată»… Iată pentru ce şovăi să-ţi spun, să folosesc imagini pentru ca tu să înţelegi că Duhul Sfânt aşează în tine simţămintele şi cunoaşterea care erau în Iisus Hristos, şi că acest «abba» nu vine din vârful buzelor ci din adâncul inimii. În ziua aceea tu vei începe să înţelegi ce este rugăciunea isihaştilor."

Tânărul a mai rămas câteva luni pe Muntele Athos. Rugăciunea lui Iisus îl purta în străfunduri, câteodată chiar până în pragul unei anumite "nebunii": "Nu eu sunt cel care trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine!", putea el să zică împreună cu apostolul Pavel. Delir de smerenie, de mijlocire pentru semeni, de dorinţa "ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la deplina cunoaştere a adevărului". El simţea că se preschimbă în Iubire, că se preschimbă în foc dogo­ritor. Rugul aprins nu mai era pentru el o simplă metaforă ci deve­nise o realitate: "Rugul ardea cu foc şi nu se consuma."

Şi astfel, rugându-se neîncetat, el învăţă să-l iubească pe Dumnezeu clipă de clipă şi să meargă necontenit în Prezenţa Sa.

(Traducerea îi aparţine domnului Aurelian Scrima, Editura Herald, Bucureşti)