Meditatia isihasta sau Meditatia Crestina a Inimii

Etape in meditatia isihasta sau Meditatia Crestina a Inimii.

Primă etapă este numită metanoia, cuvânt grecesc tradus prin termenul „pocăinţă”, dar el înseamnă, propriu-zis, asceză purificatoare, iar această purificare şi focalizare a conştiinţei practicantului creştin este orientată la nivelul Inimii.
Aici, făcând să coboare lin mintea în inimă, el va obţine o veritabilă osmoză între aceste două aspecte cumva polare ale fiinţei, ceea ce va trezi sufletul.
Metanoia provine de la meta (întoarcere) şi de la noeo, care semnifică percepţia noastră despre realitate. Aceasta se referă la întoarcerea conştiinţei individuale umane de la lumea empirică exterioară, de la vălul efemer al iluziei universale  către suflet, către Dumnezeu. Primul pas al reîntoarcerii sau metanoia este revenirea în Inimă sau trezirea sufletului.

Cea de a doua etapă a rugăciunii inimii este nepsis – „trezirea” – unificarea extatică a fiinţei în „creuzetul harului divin”.
Aceasta este, de fapt, o stare de unitate profundă a Inimii umane cu inima divină, o unificare extatică a omului în „creuzetul harului”, altfel spus într-o condiţie de primire a Graţiei Divine, pentru că harul este, în realitate, graţia cu care Dumnezeu „unge”, sfinţeşte creştetul şi Inima fiinţei umane.
Ea este marcată de trezire, conştienţă, hiperluciditate, hiperatenţie.
Trebuie să avem grijă să retragem gândurilor forţa lor vitală, însă fără a ne lupta cu gândurile, pentru a pacifica mintea şi a o transfigura.

Cea de a treia etapă este participarea plenară la lumina Dumnezeiască şi la energiile (puterile divine) prin „întâlnirea” sau fuziunea directă şi nemijlocită cu Iisus Cristos, în faţa Tatălui, în Împărăţia Duhului sfânt. Aceasta este Realizarea divină, Desăvârşirea, Perfecţiunea sau Mântuirea.
Întreaga forţă subtilă a omului devine o ofrandă, metamorfozându-se în inima conştientă.
Întreaga energie vitală este şi ea unificată în inimă şi orientată ca ofrandă către Dumnezeu, prin sublimare şi alchimizare. „Dumnezeu poate lua astfel în stăpânire şi partea poftitoare (partea inferioară) a sufletului  (Grigorie Palama) şi astfel poate readuce dorinţa la originile ei”.

Altfel spus, prin Graţia Divină putem trăi la nivelul Inimii aprofundarea şi esenţializarea oricărei dorinţe. Originea şi cauza esenţială a oricărei dorinţe este numită în cadrul creştinismului „erosul de Dumnezeu”, de care vorbeşte foarte profund Ioan Scărarul sau Apocalipsa, eros care îşi adresează chemarea chiar „omului doririi” (fiinţei umane caracterizate preponderent de planul dorinţelor şi aspiraţiilor celeor mai diverse) şi care, PRIN SUBLIMARE ŞI NU PRIN NEGARE,

face ca dorinţa lumească să devină eros (iubire) de Dumnezeu.

Aceasta este o veritabilă Alchimie a Inimii, mai aproape de
noi şi mult mai importantă decât alchimia exterioară, care rareori transformă metalele obişnuite în aur.

Pentru cel ce îşi înalţă sufletul la Dumnezeu şi îl aşează astfel în Dumnezeu, trupul este preschimbat şi alchimizat şi devine un lăcaş al lui Dumnezeu. Acesta împărtăşeşte avântul sufletului şi i se alătură acestuia în comuniunea Dumnezeiască.

Această transfigurare a lui eros (iubirea) în agape (beatitudinea divină) este o constantă a tradiţiei creştine.

„Fericit este cel care are faţă de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul, nebun faţă de iubita lui” spun chiar şi părinţii bisericii.

Textul rostirii in meditatia isihasta sau meditatia crestina a inimii:

„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă…”
„Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…”
O formulare mai specială, diferită de metoda tradiţională, dar mai exactă, este
„Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi Graţia Ta Supremă…”
Chiar și repetarea numelui „Iisus” este foarte eficientă din punct de vedere spiritual.

Atenţie!
Există variante ale rugăciunii inimii care se termină cu “miluieşte-mă pre mine păcătosul…”. Este o practică parţial greşită, care poate avea şi efecte negative, datorită impregnării subconştientului, prin repetare, cu ideea că noi suntem păcătoşi. Această eroare strecurată din diferite motive în practica unor isihaşti reduce mult din valoarea acestei practici excepţionale.
Au existat voci care au motivat îndârjirea de a menţine această practică greşită în ideea că trebuie să fim smeriţi şi lipsiţi de orgoliu, dar vă asigurăm că pentru aceasta nu este necesar să permanentizăm în noi ideea că suntem păcătoşi ci să devenim cât mai repede şi cât mai sigur liberi de aşa-zisele păcate.
Oricum, până la realizarea spirituală supremă suntem încă „păcătoşi”, dar această stare este necesar, de fapt, să fie din ce în ce mai puţin prezentă şi nu din ce în ce mai mult prezentă.

Pentru persoanele care doresc să practice, totuşi, o variantă cât mai lungă a Rugăciunii Inimii, menţionăm aici varianta
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe (pre) mine, credinciosul Tău…”

Metoda practica

1. Se  abordează o postură de meditaţie, fie ea chiar şi pe scaun, cu palmele orientate cu faţa în jos, pe genunchi.
2. Se realizează o interiorizare cât mai bună, îndepărtându-ne atenţia de la  informaţiile care ne vin de la organele de simţ şi de la percepţiile subtile;
• atenţia trebuie să fie focalizată la zona din mijlocul pieptului, în interiorul corpului fizic;
• ne raportăm la existenţa cât se poate de concretă a lui Iisus Cristos Viu în noi, intuindu-L ca o prezenţă personală şi energetică specială, miraculoasă, aflată  la nivelul spaţiului subtil al Inimii.
• (imaginile cu Iisus Cristos crucificat nu sunt la fel de eficiente);
• este bine ca aceasta să rămână ca o atitudine fundal pe tot parcursul practicii.
3. Rostim „Doamne Iisuse Cristoase…” , inspirăm odată cu rostirea mentală, ne raportăm în mod conştient mai intens la Spaţiul Inimii şi chiar putem realiza o raportare mai intensă la prezenţa vie a lui Iisus în Inima noastră; sesizăm calitatea specială a aerului inspirat, pe care o asociem cu natura subtilă lui Iisus Cristos;
4. Realizăm o retenţie pe plin a respiraţiei (ne reţinem respiraţia cu plămânii plini cu aer), de o durată firească, deci fără a forţa.
5. Expirăm, rostind, totodată „miluieşte-mă”.
6. Conştientizăm o revărsare energetică foarte pură, luminoasă şi foarte înaltă, care ne inundă întreaga fiinţă cu o stare specială, corespunzătoare prezenţei energiei planului christic în fiinţa noastră, şi care se acumulează preponderent la nivelul Inimii Spirituale.
7. Respiraţia devine tot mai lentă şi, în cele din urmă, devine foarte subtilă, aproape imperceptibilă.

Putem părăsi ritmul respiraţiei (atunci când simţim nevoia), realizând rugăciunea mai repede decât acesta şi conştientizând cei doi timpi principali fără un efort deosebit.

Putem, apoi, renunţa chiar şi la rostirea mai lungă, abordând doar rostirea mentală a numelui lui Iisus.

În fazele avansate de practică nu mai este necesar să rostim rugăciunea mental, ea „curgând în inimă” ca şi când ar fi în continuare rostită la un nivel foarte subtil.

ETAPA FUNDAMENTALĂ – vestita „ORA ET LABORA”

Putem continua procesul şi în starea de veghe, în viaţa de zi cu zi, în toate activităţile în care nu avem nevoie de o concentrare deosebită sau nu este necesară întreţinerea unui proces mental pentru rezolvarea unei probleme.
Desigur că nu este cazul să realizăm aceasta în timpul unor activităţi ce necesită o atenţie specială şi care sunt caracterizate, eventual, şi de un anumit grad de periculozitate.

sursa:www.isihasm.ro

De ce ar avea rost să urmărim să practicăm meditaţia isihastă sau meditația creştină a Inimii ?

Fiindcă, în această situaţie, putem obţine un efect spiritual foarte înalt cu un efort omenesc, pe care îl poate realiza oricine, indiferent de nivelul său spiritual, de starea interioară de moment, indiferent de aptitudinile mentale, spirituale şi indiferent de experienţa anterioară.

În plus, acest tip de meditaţie care este, în mod fundamental, şi o rugăciune, permite accesul la o stare de spiritualitate în mijlocul vieţii şi trăirea vieţii ca o cale spirituală.

Meditaţia creştină a Inimii generează trezirea sufletului şi, mai apoi, cunoaşterea de Sine, deci este o cale spirituală completă şi marcată de eficienţă.

Se poate obţine transformarea interioară şi chiar realizarea spirituală prin  comuniunea cu planul conştiinţei christice, dar nu numai dacă ne aflăm în izolare, ci, mai ales,  în mijlocul vieţii, ca un vârf de lance al Artei de a Trăi.

Efecte asupra fiinţei umane

• uşurinţă în a trăi puritatea şi spiritualitatea în mijlocul vieţii;
• uşurinţă în a ne simţi mai mereu „noi înşine”;
• îndeplinirea dorinţelor curate şi mai ales a celor elevate – chiar şi fără a cere vreodată aceasta în mod precis;
• posibilele dificultăţi ale vieţii cu care ne-am obişnuit să ne confruntăm uneori vor dispare gradat, fiind, însă, înlocuite cu alte încercări, mai elevate şi mai spirituale;
• starea noastră lăuntrică şi multiplele coincidenţe semnificative care vor apare din belşug în viaţa noastră ne vor face să ne simţim în mod special norocoşi;
• amplificarea voinţei şi a inteligenţei;
• trăirea, mai mereu, a unei stări stenice de calm şi relaxare, chiar şi în mijlocul unei activităţi agitate;
• contribuie la obţinerea sănătăţii şi armoniei corporale;
• înţelepciune practică; inspiraţie şi abilitate interioară de a face mai mereu şi dezinteresat binele; intuiţie divină şi inspiraţie spirituală manifestată în orice domeniu şi moment al vieţii;
• întreaga viaţa, atât în starea de veghe cât şi în toate celelalte stări se va impregna cu natura divină a stării primordiale sau starea perfectă; vom trăi cu intensitate viaţa, centraţi cu uşurinţă în momentul prezent, remarcând miracolul din noi şi din ceilalţi;
• creşterea la nivele foarte intense a puterii de a iubi, stare de afecţiune intensă fără obiect; armonie şi succes în iubire;
• cei din jur tind sa manifeste o iubire intensă  şi se îndrăgostesc cu uşurinţă de persoana care practica cu succes Rugăciunea Inimii;
• apariţia unei charisme personale excepţionale, care poate constitui un obstacol pentru cei nepregătiţi (poate genera apariţia mândriei şi exacerbarea orgoliului) sau un instrument benefic pentru cei pregătiţi;
• sănătate si forţă fizică, psihică, mentală, spirituală; estomparea şi, apoi, eliminarea influenţelor malefice din fiinţa noastră;
• apariţia de puteri paranormale (care, chiar dacă sunt o tentaţie a căderii de pe calea spirituală, dacă nu vor amplifica orgoliul şi dacă nu vor constitui un obstacol spiritual, ele ne certifică o parte a succesului practicii);
• apariţia unor fenomene luminoase de culoare alb strălucitor  (aşa-zisa lumină taborică) dar si alte culori intense şi pure;
• uşurinţă şi eficienţă în realizarea oricăror practici, indiferent de calea spirituală autentică de care aparţin;
• trezirea sufletului, urmată în etapele superioare de revelarea Sinelui  sau a scânteii divine din noi;
• o identificare tot mai profunda cu arhetipul spiritual al lui Iisus Cristos;
• îndumnezeirea fiinţei.

sursa:www.isihasm.ro

Despre legile rugaciunii

Rugăciunea este un procedeu simplu, care se bazează pe o axiomă pe care toţi practicanţii autentici o recunosc ca fiind adevărată:

Dumnezeu sau Conştiinţa Supremă… chiar împlineşte cererile!

Este adevărat, mai devreme sau mai târziu. Sau, mai bine zis, în momentul în care consideră El că este potrivit.
Este un aspect misterios, dar nu mai puţin adevărat.
Manifestându-ne în cadrul unei relaţii personale cu Dumnezeu Personal, deci considerat o fiinţă “ca şi noi”, dar Supremă (de fapt, oamenii sunt după chipul şi asemănarea Lui),

Dumnezeu se comportă ca şi când a făcut un legământ cu orice fiinţă care I se adresează şi anume – să răspundă, mai devreme sau mai târziu, la orice mesaj sau cerere ce îi este adresată.

Concret, prin rezultatele ei, practica rugăciunii ne face conştienţi de prezenţa Divină din şi dincolo de orice spaţiu şi orice timp.
Ea face evident faptul că toate evenimentele au un rost sau un rol  şi apare, gradat, o încredere în Conştiinţa Supremă, sinonimă, aici, cu aşa-numita credinţă.
Desigur unele persoane vor spune că s-au adresat Conştiinţei Supreme şi nu au primit răspuns sau nu au avut un rezultat palpabil.
Această practică funcţionează după legea
”Omul propune şi Dumnezeu dispune.”
Subliniem că momentul împlinirii cererii nu este ales de noi şi nici condiţiile ei, în ansamblu. Conştiinţa supremă este perfect liberă şi atotputernică, iar ţesătura complexă de evenimente necesită un control perfect pe care doar Dumnezeu sau Conştiinţa Supremă îl poate realiza.

Este corect să adresăm rugăminţi către Dumnezeu în loc să ne ocupăm singuri de realizarea proiectelor noastre?
DA, deoarece rugăciunea nu este neapărat un pas pentru realizarea proiectelor noastre ci, mai ales, un pas în aprofundarea relaţiei cu Conştiinţa Supremă.
Ea trebuie realizată cu demnitate, şi acest lucru este perfect posibil.
„Un ÎNVINGĂTOR  va cere ajutorul celor din jur şi va învinge, un RATAT  va face lucrurile de unul singur, plângându-se că nimeni nu-l ajută, şi va pierde”.
Orice avem noi nevoie există oricât de mult în Univers şi este dreptul nostru, garantat de faptul că existăm, pentru a trăi orice împlinire, cu condiţia ca aceasta să fie în acord cu ordinea divină.
Se spune că Dumnezeu „aspiră ca un îndrăgostit” după iubirea noastră şi aşteaptă să facem cel puţin un pas către El, pentru ca El să facă 10 paşi către noi.
Dar trebuie să realizăm  măcar acel unic pas.

Ce este binele ?

Binele absolut este “ceva” plăcut sau neplăcut, care manifestă o proprietate esenţială: este în acord cu planul complex al evoluţiei evenimentelor din univers, CU ARMONIA Universală, adică este în acord cu Voinţa Divină. De fapt natura sa esenţială este dincolo de polaritatea plăcut-neplăcut.
Iar Voinţa Divină urmăreşte în mod desăvârşit ca fiinţa umană să îşi împlinească scopul suprem al existenţei: fericirea divină ultimă, comuniunea cu Sinele autentic sau ieşirea din iluzia existenţei şi revelarea adevărului existenţei.

Binele nu este neapărat plăcut (când cineva ne face injecţie cu un medicament salvator, ne poate durea), dar va contribui pentru a ajunge, mai devreme sau mai târziu, gradat sau fulgerător, la starea de fericire perfectă, non-duală, care nu are legătură cu polaritatea plăcut-neplăcut, al cărei capăt este în starea de perfecţiune, desăvârşire şi chiar comuniunea cu Conştiinţa Supremă, – cu Dumnezeu.
Este dificil sau chiar imposibil să aflăm binele dacă vom incerca sa categorisim binele fără a avea sufletul trezit, centraţi în valorile ego-ului, judecând doar cu mintea, prin cinism şi orgoliu.
Orice acţiune care contrazice legile divine (printre care se află legea divină a iubirii, nonviolenţa şi  adevărul) putem fi siguri că nu reprezintă binele.

Rugăciunea pare celor materialiști dialectici o inepție și un timp pierdut. Le sugerăm să verifice practic dacă rugăciunea are eficiență și dacă este o „metodă fezabilă” și îi invităm, totodată, să studieze, chiar și cvasiștiințific, aceste metode.

Condiţii de succes pentru rugăciune:

- este bine ca rugăciunea să se termine întotdeauna cu afirmaţia “Doamne, facă-se voia Ta!” deoarece nu putem cunoaşte infinita complexitate a evenimentelor şi nu ştim dacă ceea ce cerem este în acord cu voinţa divină sau Binele Absolut;                                                                                                                              

- dacă cerem ceva pentru altcineva, sintagma “dacă el (persoana pentru care ne rugăm) merită” este necesară, deoarece nu cunoaştem corectitudinea şi oportunitatea cererii noastre în raport cu persoana  care vrem sa fie ajutată de Dumnezeu; Dumnezeu va ajuta persoana respectivă – în cele din urmă – dar noi vom răspunde de consecinţele bune sau rele ale cererii respective, dacă nu am folosit în finalul cererii noastre această sintagmă;

- nu trebuie să ne bazăm că rugăciunea va fi îndeplinită în termenii noştri, adică – un anumit interval de timp, anumite condiţii etc. Iisus, aflat “în pustie” şi testat de către Satana, a rezistat tentaţiei de a se baza pe îndeplinirea unei rugăminţi în termeni în care ar pretinde de la Dumnezeu ceva, aceasta fiind natura uneia din încercările spirituale la care a fost supus;

- nu trebuie să realizăm un troc cu Dumnezeu prin rugăciune; de exemplu ” dacă ai să îmi îndeplineşti dorinţa, în schimb eu am să fac următoarele acţiuni care îmi vor aduce un anumit merit spiritual…” ; niciodată nu este necesar să oferim noi ceva în schimb lui Dumnezeu, dar este posibil ca, în interesul  creşterii noastre spirituale, El să condiţioneze (practic) anumite împliniri de parcurgerea anumitor etape de către noi;

- este bine ca rugăciunea să fie realizată în cuvinte cât mai puţine, clare şi directe;

- este bine să fim cât mai autentici sau, cum se spune ” să vorbim din tot sufletul”, cu o trăire cât mai intensă;
- atenţia trebuie să fie ferm focalizată la realizarea rugăciunii, căutând  să nu cultivăm alte gânduri şi preocupări;
- ceea ce cerem trebuie să fie legitim şi corect, în acord cu legile divine ale manifestării, aşa cum credem noi că le cunoaştem;
- perseverenţa – repetarea unei rugăciuni poate produce efecte cumulative şi astfel să dobândim un merit spiritual suficient pentru a obţine împlinirea mai rapidă a unei aspiraţii.

Răspunsul divin
Un aspect cvasi-necunoscut şi neglijat de mulţi oameni este faptul că în urma rugăciunii are loc o manifestare spirituală şi energetică în fiinţa noastră, în acord cu perspectiva divină privind cererea noastră.
Este suficient să fim atenţi, într-o tainică linişte interioară, pentru a percepe acest răspuns.

Sursa:www.isihasm.ro